top of page
AutorenbildBrigitte Maxa

Urgroßmutters Augen

Es gibt nur noch ein einziges Foto, auf dem meine Urgroßmutter Katharina zu sehen ist. Es ist das Bild auf ihrem Grabstein. Bei einem der Friedhofsbesuche in meinem Heimatdorf habe ich die Ähnlichkeit mit ihr entdeckt. Ich stellte verblüfft fest, dass ich die dünnen Augenbrauen von ihr habe. Ich musste lächeln, ich fühlte mich das erste Mal durch ein unsichtbares Band mit ihr verbunden. Ihre Augen nahmen mich immer mehr gefangen, sie hatten etwas Zerbrechliches. Waren sie haselnussbraun, vielleicht sogar mit einem goldenen Ring um ihre Pupillen? So stelle ich sie mir jedenfalls vor. Meine haben die gleiche Form wie ihre. Wenn sie genug Licht einfangen, erscheinen sie dunkelbraun, so braun wie die Erde in Paulisch.


Meine Uroma Katharina Maxa, geborene Reingruber, starb fünf Jahre vor meiner Geburt. Sie wurde nur 65 Jahre alt. Ich weiß nicht, wie sie gelebt hat, ich weiß aber, dass sie unter unvorstellbaren Härten litt. Die Familie war nicht reich. Ihr Mann, der Patriarch der Familie, war dem Alkohol zugeneigt, das Geld war immer knapp. Ihre größte Angst war, dass sie das kleine Familienhaus verlieren könnten. Sie gebar drei Kinder, zwei Buben und ein Mädchen, mein Opa war der zweitälteste Sohn. Er und sein Bruder Josef kämpften als Soldaten im Zweiten Weltkrieg an der Front im Westen, beide waren zu Kriegsende in Deutschland. Mein Großvater kehrte ins Banat zurück, seine junge Frau und sein fünfjähriger Sohn warteten auf ihn. Josef blieb in Deutschland, weil er auf ein besseres Leben im Westen hoffte. Er wollte der Armut und der Hoffnungslosigkeit in Rumänien entfliehen.


Dass ihr Ältester nicht nach Hause zurückgekehrt war, ließ meine Urgroßmutter verzweifeln. Unermüdlich hat sie bis zu ihrem Tod zahllose Briefe an ihn geschrieben. Diese sind leider verloren gegangen. Aus dem Nachlass meines Großonkels sind lediglich vier leere Kuverts übrig geblieben. Es sind Briefe, die Katharina ihm nach Laupheim, damals noch französische Besatzungszone, geschickt hatte. Die Briefumschläge sind fein säuberlich beschriftet und mit schönen Briefmarken beklebt. Es ist denkbar, dass sie wochenlang unterwegs waren, die rumänische Post hatte in kommunistischen Zeiten ihre eigenen Gesetze.


Ich stelle mir oft vor, wie Oma jeden Tag hoffnungsvoll auf den Postboten gewartet und am windschiefen Holztor nach ihm Ausschau gehalten hatte. Wenn er wieder mal keinen Brief für sie hatte, war sie bestimmt sehr enttäuscht und unendlich traurig. Sie litt sehr, man sagt, dass sich in ihren Augen ein schwerer Nebel sammelte. Ihr ungestilltes und schmerzliches Verlangen nach ihrem ältesten Sohn muss fast nicht zum Aushalten gewesen sein. Vergoss sie Tränen in der Nacht, wenn es keiner sah? Hatte sie immer die Hoffnung, ihren Sepp wiederzusehen? Wie hart ihr Leben war und wie unermesslich groß ihr Schmerz, das werde ich nie erfahren. Ich kann mir aber gut vorstellen, wie das Herz einer liebenden Mutter bluten konnte. Irgendwann muss sie resigniert haben, sie ahnte, dass sie ihren geliebten Ältesten nie wieder sehen würde. Diesen Schmerz kann ich fast körperlich fühlen - ich sehe ihn in ihren traurigen Augen.


Als Urgroßmutter starb, konnte Josef nicht nach Rumänien einreisen. Es muss sehr schlimm für ihn gewesen sein, er hing sehr an seiner Mutter. Als er endlich zu Besuch kam, ging er an ihr Grab und brachte ein für sie eigens gedrucktes Sterbebild mit. So hatte er ihr die letzte Ehre erwiesen und würdevoll Abschied genommen, wenn auch erst nach mehr als zwei Jahrzehnten nach ihrem Tod.


Meine Uroma Katharina ist schon lange tot. Außer mir denkt bestimmt niemand mehr an sie. Ich hatte nicht das Glück sie kennenzulernen, dennoch ist sie in meinem Herzen. Die Dorfgemeinschaft, wie es sie früher gab, ist schon seit Jahrzehnten Geschichte, die Erinnerungen verblassen langsam. Die meisten Menschen, die ich als Kind kannte, leben nicht mehr. Die Deutschen aus unserem Dorf sind in alle Winde zerstreut. Auch wenn es die „Schwowagemeinschaft“ aus Paulisch nicht mehr gibt, wünsche ich mir manchmal, die Leute würden sagen, ich hätte die Augen meiner Urgroßmutter…


Ochii străbunicii mele


O sigură fotografie a mai rămas de la străbunica mea Katharina. Este fotografia de pe piatra ei funerară. În timpul uneia dintre vizitele mele la cimitirul din satul meu natal, am descoperit o asemănare cu ea. Am fost uimită să descopăr că și eu am sprâncenele subțiri ca ale ei. Asta mi-a adus un zâmbet, m-am simțit conectată cu ea pentru prima oara, o legătură invizibilă. Ochii ei mă captivau din ce în ce mai mult, aveau ceva fragil. Oare au avut culoarea alunului? Sau poate chiar cu și un inel aurit în jurul irisului? Cel puțin eu așa îmi imaginez. Ochii mei au aceeași formă ca a bunicii. Dacă stau într-o lumină puternică, ei sunt de-un maro închis, la fel de maro ca pământul din Pauliș.


Străbunica mea Katharina Maxa, născută Reingruber, a murit cu cinci ani înainte de a mă naște. Avea doar 65 de ani când a plecat printre cele sfinte. Nu știu cum a trăit, dar știu că a avut de suferit greutăți inmaginabile. Familia nu era bogată. Soțul ei, patriarhul familiei, era înclinat spre alcool, banii erau mereu puțini. Cea mai mare teamă a ei era faptul ca putea pierde casa familiei. A născut trei copii, doi băieți și o fată, bunicul meu a fost al doilea fiu mai mare. El și fratele său Josef au luptat ca soldați în cel de-al Doilea Război Mondial pe frontul din Vest, ambii fiind în Germania la sfârșitul războiului. Bunicul meu s-a întors în Banat, tânăra lui soție și fiul său de cinci ani îl așteptau. Josef a rămas în Germania de Vest pentru că spera sa ducă o viață mai bună acolo. Voia să scape de sărăcia și de deznădejdea din România.


Faptul că cel mai mare nu se întorsese acasă a făcut-o pe străbunica mea sa disprere. Ea i-a scris neobosit nenumărate scrisori până la moartea ei. Din păcate, acestea au fost pierdute. Doar patru plicuri goale au rămas din moșia unchiului meu. Acestea sunt scrisori pe care Katharina i le trimisese la Laupheim, la acea vreme încă în zona franceză. Plicurile sunt frumos etichetate și acoperite cu ștampile frumoase. Îmi pot imagina că au fost pe drum săptămâni întregi, poșta română a avut propriile legi în perioada comunistă.


Îmi imaginez cum bunica aștepta și spera în fiecare zi la poarta strâmbă de lemn, să vina poștașul. Dacă nu cumva avea o scrisoare și pentru ea, cu siguranță era foarte dezamăgită și infinit de tristă. A suferit mult, se spune că o ceață grea s-a adunat în ochii ei. Dorința ei nesatisfăcută și dureroasă de-al revedea pe fiul ei cel Mare, trebuie să fi fost aproape insuportabilă. A vărsat lacrimi noaptea, când nimeni nu o vedea? A avut întotdeauna speranța că într-o zi îl va vedea pe Josef al ei din nou? Cât de grea a fost viața ei și cât de incomensurabil de mare a fost durerea ei, nu voi ști niciodată. Nu pot decât să-mi imaginez cum inima unei mame iubitoare ar putut sângera. La un moment dat, probabil că și-a pierdut orice speranță, știa că nu-l va mai vedea niciodată pe băiatul ei iubit. Pot simții această durere aproape fizic, o văd în ochii ei triști.


Când străbunica a murit, Iosef nu a putut călători în România. Trebuie să fi fost foarte greu pentru el, pentru că era foarte atașat de mama lui. Când a venit în cele din urmă în vizită, el a vizitat mormântul ei și a adus cu el un ultim omagiu mamei sale iubite. In acest fel, el i-a arătat preprețuire și respectul sau și așa si-a luat la revedere de la ea, chiar dacă au trecut două decenii de la moartea ei.


Străbunica mea Katharina este moartă de mult timp, în afară de mine probabil nimeni nu se mai gândește la ea. Nu am avut norocul să o cunosc, dar ea e în inima mea. Comunitatea satului așa cum era înainte este istorie, amintirile se estompează încet. Majoritatea oamenilor pe care i-am cunoscut în copilărie nu mai sunt în viață, germanii din satul nostru sunt împrăștiați în vânturi. Chiar dacă comunitatea Șvabilor din Pauliș nu mai există, uneori mi-aș dori ca oamenii din sat ce au cunoscut-o, să-mi zică că am ochii străbunicii mele…



Comments


bottom of page